Se afișează postările cu eticheta turism pe glob. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta turism pe glob. Afișați toate postările

24 iunie 2012

MARILE CENTRE ȘI REGIUNI TURISTICE ALE GLOBULUI




Diferenţierea între termenii de centru si regiune turistică nu este totdeauna clară. O regiune presupune existenta mai multor centre legate între ele prin relaţii de subordonare sau coordonare, iar un centru turistic trbuie să aibă o autonomie relativă faţă de alte centre sau regiuni turistice. Dificultatea rezidă în faptul că de multe ori activităţile turistice sunt coordonate la nivel naţional sau regional, unele centre fiind integrate unor regiuni mai extinse sau chiar invers, unele regiuni turistice pot gravita în jurul unui mare centru ( cazul castelelor de pe Valea Loirei, intim legate de aglomeratia pariziană).
     În selectarea centrelor si regiunilor turistice s-a ţinut cont în primul rând de frecvenţa anuală a turiştilor, deci de impactul activităţilor specifice asupra mediului economic şi a spţiului local, distingând centrele tradiţionale de cele recente sau diferenţiindu-le după localizare – litorală, montană sau urbană.


Marile centre şi regiuni turistice ale Europei Occidentale

  
a)      Europa Mediteraneană  constiuie cea mai puternică aglomerare de centre turistice de pe Glob, polarizând cam 1/3 din mişcările turistice internaţionale. La baza succesului acestei regiuni au stat câţiva factori:
                - apropierea de marile concentrări industrial-urbane ale Europei Nord-Vestice, cu un nivel de trai ridicat;
                - tradiţiile în domeniu, ce urcă la începuturile turismului, graţie imaginii asociate cu strălucirea Soarelui, blândeţea climatului şi mai târziu cu extinderea plajelor( rar adaptate turismului de masă, pe alocuri fiind inospitaliere, constiuite din pietriş sau galeţi);
                - deschiderea spre turism a populaţiilor locale, datorită temperamentului meridional şi situării pe marea axă ce leagă vechile porturi ale Mării Mediterane cu cele mai noi ale Mării Nordului, la întretăierea fluxurilor comerciale din Lumea Veche, fapt ce a asigurat o deschidere faţă de străini, o mai mare libertate de comunicare;
                 - se adaugă existenţa în zonă a unor vechi centre cultural-artistice care exercită o puternică atracţie ( Florenţa, Veneţia, Sevilla) sau au un rol primordial în domeniul spiritual – cazul Romei, capitală a catolicismului, formă a creştinismului, ce se vrea universală, ori prezenţa a numeroase oraşe cu vestigii antice, medievale, adesea oraşe-muzeu, conservând aproape intacte structuri urbane din perioada Renaşterii sau din cea barocă.
    Aceşti factori reuşesc asfel să răspundă motivaţiilor celor mai mulţi turişti contemporani. Se impun totuşi modificări faţă de epocile trecute. Aristocraţia britanică, apoi continentală, obişnuia să frecventeze aceste zone în anotimpul hibernal în câteva puncte privilegiate, spre deosebire de masele turistice contemporane concentrate în sezonul estival ( iunie-august), împrăştiate într-o sumedenie de staţiuni, în lungul coastelor sau în numeroasele centre din interior. Rolul Soarelui altădată negativ- pălăriile şi umbrelele de soare constituiau accesorii indispensabile, iar băile de mare nu erau compatibile cu sistemul de valori al epocii, a devenit pozitiv, complet inversat – turistul contemporan simţindu-se lezat fără bronzajul de rigoare. Localizarea a evoluat treptat de la cele câteva centre privilegiate ( Cote d” Azur şi Riviera di Ponente) la constituirea unei macroregiuni ce tind să înconjure Mediterana. Delimitările care pot fi făcute în cadrul acestei ţin mai ales de profilul turistic şi poziţia geografică :
-          marile centre şi regiuni turistice costiere, balneare în esenţă, ce primesc între 5-15 milioane de turişti anual, fiecare, atât străini cât şi interni. La egalitate se află :
              - Cote d`Azur – între Saint Tropez şi Menton, având ca centre importante printre altele, Nice, Cannes, Saint Raphael, Antibes şi Monte Carlo; o extindere recentă a acesteia poate fi considerată coasta joasă a Languedocului, supusă unei amenajări complexe în anii 1950-1960, cu staţiuni destinate turismului de masă ( Cap d”Agde, Sete);
                - Costa Brava, din Catalonia, cu extindere spre sud în provincia Levante ( Costa Dorada cu staţiunile Mataro şi Castelldefes), având ca centre polarizatoare Barcelona şi Valencia, asociind şi arhipelagul Balearelor ( Palma de Mallorca, Ibiza, Minorca);
                - Costa Blanca ( Alicante, Cartagena, Benidorm) şi Costa del Sol, polarizate de Malaga ( Almeria, Marbella, Motril, Torremolinos, Estepona) formează o a treia grupare de maximă importanţă, aflată mai la sud , cu un sezon balnear prelungit până în octombrie şi cu numeroase monumente ce suscită un intens turism cultural în principalele oraşe;
                 - Riviera di Ponente şi Riviera di Levante în Italia, extindere a Cote d”Azur spre est, în Liguria şi Toscana, cu staţiuni renumite (Bordighera, San Remo, Diano Marina, Imperia în primul caz, Portofino, Chiavari, Santa Margherita, Rapallo, Sestri Levante, Viareggio în al doilea caz);
                   - coastele sudice ale Italiei, în principal, în jurul golfului Napoli( Sorrento, insulele Capri şi Ischia), dar şi mai la nord în jurul golfului Gaeta, cu staţiuni ce deservesc clientela romană (Terracina, Formia, Minturno) sau spre sud în Calabria sau Sicilia (Taormina, coasta sudică), mult mai însorite decât rivierele ligure sau toscane, dar aflate la distanţă mai mare şi puse recent în valoare;
                    - coasta adriatică a Italiei, în zona Veneţiei ( Bibbione, Caorle, Lido di Iesolo, Chioggia) şi la sud de delta Padului ( Cesenatico, Rimini, Riccione, Pesaro), dar difuz şi mai la sud, în jurul Pescarei, sau mai recent şi în Puglia (Monte Gargano, peninsula Salentina). Este destinată aproape exclusiv turismului de masă;
                     - insulele şi arhipelagurile greceşti, care deşi izolate, formează o regiune distinctă, cu centre celebre precum Corfu şi Zakynthos (în insulele Ionice), apoi cele din insulele Ciclade (Paros, Sira, Santorin, Padmos) şi din Dodecanez (Rodos, Samos) sau din insula Creta (Chania);
                  -   coastele portugheze, mai ales Algarve, situată în sudul extrem, favorabil expusă, cu centre vechi (Faro, Portimao, Albufeira), revalorizate după integrarea europeana, dar şi în apropierea Lisabonei (Sintra, Cascais, Estoril) .
           Pot fi adăugate centrele mai puţin frecventate astăzi, pe coasta adriatică a Croaţiei şi Muntenegrului (Opatija, Brioni, Capo d”Istria, Rovigno, în zona peninsulei Istria; Zara, Makarska, insula Hvar, Split şi Dubrovnik, în Dalmaţia, golful Kotor, Budva, în Muntenegru).
                      - centrele urbane , de cele mai multe ori situate în interior, frecventate de mase comparabile de turişti, de multe ori aceiaşi care vin şi pentru băi de soare, dornici să admire splendorile arhitecturale ale unor lumi de mult apuse sau să viziteze nenumăratele valori culturale din adevarate oraşe-muzeu. Pot fi menţionate ca centre foarte frecventate :
                                - în Italia – Roma, cu Vaticanul şi împrejurimile (grădinile Tivoli); Florenţa Sienna, Pisa, Arezzo în Toscana; Perugia, Assissi şi Urbino în Umbria; Ravenna, Bologna, Parma, Mantova, Cremona, Milano, Verona, Bergamo în Câmpia Padului şi regiunile adiacente; Napoli şi împrejurimile cu numeroase vestigii şi vulcanul Vezuviu (Pompei, Ercolano, Paestum, Pozzuoli), Palermo, Catania în sud;
                                 - în sudul Franţei unde se disting o serie de oraşe mici cu un patrimoniu excepţional (antic sau medieval): Avignon (capitală temporară a papalităţii în sec. XIII), Arles, Aix-en Provence, Narbonne;
                                  - în Spania şi Portugalia – Cordoba, Sevilla, Granada (tripticul andaluz) căutate pentru exotismul moştenirii culturale maure; Madridul, cu Escorialul şi vechile oraşe din vasta Castilie, multe foste capitale – Leon, Burgos, Segovia, Valladolid, Salamanca, Toledo, Avilla, Guadalajara ; mai spre nord-est, un interes major suscită oraşe precum Zaragoza, Barcelona şi Pamplona; în nord-vestul oceanic, spaţiu ce se revendică din filonul cultural celtic, se impune Santiago de Compostella în Galicia, ţintă a unui vechi pelerinaj; în Portugalia, Lisabona şi Porto se impun alături de o serie de oraşe mai mici cu vechi tradiţii culturale, precum Coimbra, Evora, Santarem, Sintra.
                                     - în Grecia – Atena şi împrejurimile cu vestigii antice (Acropole, Pireu, Teba, Corint, Capul Sunion, Eleusis, insula Egina, Marathon, Salamina); siturile celebre ale Eladei de la Delphi, Olympia, Micene, Cnossos şi Phaistos (Insula Creta); mănăstirile de la Meteora sau de la Muntele Athos (cu o frecventare redusă, exclusiv masculină); Salonic, cu vestigii romane şi bizantine.
                             Faţă de regiunile dominate de turismul balnear, frecvenţa turiştilor nu înregistrează, în acest caz, variaţii foarte mari în timpul anului. Vara frecvenţa este totuşi mai ridicată, ca şi în jurul unor sărbători religioase precum Crăciunul sau Paştele (nu numai la Roma).
                          - staţiunile balneoclimaterice şi de sporturi de iarnă, fără a fi atât de caracteristice precum în zona alpină, utilizează resursele specifice, care nu lipsesc: apele termele şi minerale, regiunea fiind destul de sensibilă sub aspect tectonic, versanţii înzăpeziţi ai unor masive înalte (Apeninii – Gran Sasso d”Italia, Monte Cimone la nord de Florenţa; Sierra Nevada în zona Granadei). Italia se remarcă în mod deosebit şi prin prezenşa a numeroase staţiuni de interes terapeutic- Montecattini Terme şi Chianciano Terme în Toscana, Fiuggi în Lazio sau insulele Ischia şi Procida din golful Napoli.

b)      Europa Atlantică

Vastă arie geografică, cu centre turistice dispersate, fără o conturare clară a unor regiuni dominant turistice, deşi pe alocuri frecvenţa turiştilor este comparabilă cu cea a unor regiuni mediteraneene. Se disting şi aici mai multe tipuri de centre :
      - faţada maritimă a Oceanului Atlantic, cu centre balneare de interes local, ce primesc milioane de turişti anual. Se disting două regiuni clar conturate: Bretagne, în special coasta sud-vestică (Lorient, Quimper, Pornichet) frecventată mai ales de către francezi; litoralul Ţării Bascilor, cu o frecvenţă mai mare, în special internaţională (circa 5 milioane de turişti anual), unde se disting Biarritz în Franţa (Coasta de Argint) şi San Sebastian în Spania. În afara acestora, foarte atractive sunt staţiunile tradiţionale create în secolul al XIX-lea, devenite dominant rezidenţiale, selecte – Deauville în Normandia, Les Sables d”Ollone în Vendee, Brighton, Eastbourne, insula Wight sau insulele Normande în sudul Marii Britanii ca şi Blackpool, pe coasta vestică a acesteia, la Marea Irlandei. Se adaugă staţiunile de pe coasta Mării Nordului în Belgia (Oostende, Zeebrugge) favorizate, ca şi celelalte, de proximitatea metropolelor, fiind în primul rând centre de recreere.
      - marile centre urbane constituie o a doua categorie. Se disting net Parisul şi Londra (peste 10 milioane de turişti anual fiecare), plăci turnante ale turismului mondial, concurând, cele mai atractive centre din Europa mediteraneană. Parisul devansează Londra totuşi, iar prin densitatea infrastructurii turistice şi a numărului de turişti (la Kmp) poate fi considerat cel mai important centru turistic mondial. Londra are handicapul traversării M. Mânecii, cu toată dezvoltarea legăturilor maritime sau mai recent a celor submarine cu continentul. Parisul şi Londra pot fi privite ca adevărate regiuni turistice, fiecare înglobând o serie de centre distincte din imediata apropiere (Versailles, Fontainebleu, Marne la Vallee, Chartres, Valea Loirei, Reims, respectiv Breighton, Oxford, Cambridge, Windsor, Stratford-on-Avon, Stonehenge). Rolul lor in istoria şi economia europeană face ca în domeniul turismului de afaceri şi congrese să fie între primele din lume (Parisul cu cele mai multe congrese din lume, iar Londra concurează cu New York şi Tokyo, la categoria întruniri de afaceri).
     În afara acestor două mari centre, celelalte centre turistice din zonă au o frecvenţă mai redusă, dar importanţa unora este în creştere, cazul capitalei belgiene, Bruxelles, devenite sediul unor organizatii regionale sau internaţionale, dar si altele - Amsterdam, Strassbourg, Koln, Munchen, Berlin, Viena, Geneva. Unele dintre acestea au, asemenea Parisului, centre secundare în apropiere formând adevărate regiuni turistice — Berlinul, cu Potsdam, Viena şi   valea Dunării, de exemplu. O regiune turistică mai difuză, dar traditională, este valea Rhinului, cu numeroase oraşe culturale unde se remarcă mai ales turismul fluvial (Koln, Koblenz, Mainz, Freiburg, Heidelberg). Oraşele flamande formează şi ele o regiune turistică distinctă (Gand, Bruges, Anvers), alături de o serie de staţiuni situate la Marea Nordului sau în interior. Interes turistic major prezintă şi multe alte oraşe de multe ori de dimensiuni mai mici sau situate spre periferie, dar cu un rol istoric sau cultural important precum: Edinburgh în Scoţia; Dijon sau Nancy în Franţa; Aachen, Weimar, Augsburg în Germania etc.
      - arcul alpin, cel mai important spaţiu turistic montan din lume, formează o vastă macroregiune turistică din Alpii francezi până în Slovenia. inaintea dezvoltării turismului de masă, frecvenţa turiştilor era mai redusă (alpinism, drumeţii, cură termală sau climaterică). Astăzi, turismul alpin este legat în  mare parte de sporturile de iarnă, ce pun în  valoare întinsele suprafeţe înzăpezitede la altitudini medii. Până în 1940 acest tip de turism era strict localizat în câteva staţiuni renumite: Chamonix, Megeve, Aix les Bains în Franţa, Davos, Saint Moritz şi Crans-Montana în Elveţia, Innsbruck în Austria şi Cortina d`Ampezzo  în Italia, toate păstrându-şi prestigiul, dar concurate de cele mai noi, situate de multe ori la altitudini mai mari, determinând  o adevărată colonizare a munţilor.
       Sectorul cu cel mai intens turism, datorită combinării turismului estival cu cel de iarnă, este cel francez, pe linia Grenoble-Annecy, având în centru Chamonix, dar cu numeroase noi centre pe Val d'Isere (în zona Albertville mai ales, la poalele Mont Btancului (4807 m), unde s-a organizat şi una din ultimele olimpiade albe — Moutiers, Avoriaz).
Condiţiile naturale ale Alpilor francezi sunt ideale pentru dezvoltarea turismului alpin (expunerea vestică, poziţia mai meridională), echiparea este foarte bună, iar accesul facil, fiind situat în calea principalului flux turistic mondial.
Comparabili prin calitatea echipărilor, dar cu o frecvenţă ceva mai redusă,  sunt si Alpii elveţieni (cantoanele Valais, Berna, Lucerna si Grisons), unde, alături de centre tradiţionale precum Davos, Crans Montana, St. Moritz, se remarcă Zermatt, staţiune situată la poalele a două dintre cele mai mari înălţimi alpine -Matterhorn (Cervino) cu 4478m si Monte Rosa cu 4637 m, ce asigură un sit unic, intens valorificat de publicitate, Interlaken, Jungfrau.
Alpii austrieci au în centru Tirolul, polarizat de Innsbruck (cu statiuni cunoscute ca lgls, Solbad, Kitzbuhel, Krimml, Bad Ischl). Se adaugă Salzburg şi imprejurimile (Fuschl, St. Gilgen), Vorarlberg, iar mai la est Carinthia.
în Italia, în afara Alpilor Dolomitici (Cortina d'Ampezzo, Cavalese), se remarcă şi Courmayeur în Val d'Aosta la poalele Mont Blanc, Cervinia, aflată sub Cervino, Barzio în Alpii Bergamezi, Bardonecchia si Sestrieres in Alpii Piemontezi.
De un interes oarecare se bucură şi staţiunile din sudul Germaniei, deşi altitudinea Alpilor bavarezi este mai redusa (Garmisch Partenkirchen mai ales), ]a fel ca in Slovenia (Kraniska Gora). Manifestări şi evenimente precum olimpiadele albe, diverse concursuri de cupă mondială la schi sau sărbătoarea bicentenarului ascensiunii Mont Blanc in 1986 pot canaliza spre această vastă arie fluxuri masive de turisti.
În afara acestora, de un mare interes turistic se bucură staţiunile climaterice şi de agrement situate pe rivierele lacustre precum cea a Lemanului (Montreux -Vevey în Elveţia, Evian şi Thonon-les Bains în Franţa), a lacului Maggiore (Stresa, Locarno), Como, Garda, Lugano, pe versantul sudic al Alpilor ori pe ţărmurile numeroaselor lacuri ce bordează spre nord Alpii elvetieni (Boden, Zurich, Lacul celor patru Cantoane etc.).
Un interes particular îl prezintă şi carstul, frecvent în sud-vestul arcului Alpin, în sudul Masivului Central în Franţa, sau în Alpii Dolomitici (Italia, Austria, Slovenia).
 Marile centre şi regiuni turistice ale Europei Răsăritene
 Dacă mişcările turistice din estul Europei sunt mai limitate traducând un decalaj în dezvoltarea economico-socială, în extensie spaţială,activităţile turistice sunt comparabile, existând numeroase centre şi  regiuni turistice, dificil de comparat din cauza insuficienţei datelor statistice, a infrastructurii inadecvate şi a schimbărilor petrecute în ultimul deceniu.
a) Centrele turistice litorale sunt specifice în primul rând în lungul coastelor Mării Negre, unde vin atât turişti interni, dar şi internaţionali. Coasta baltică, defavorizată de climatul rece, este amenajată punctual, cu o frecvenţă aproape exclusiv internă- cazul staţiunilor Iurmala din Letonia, Sopot şi Miedzyzdroje (ins. Wolin) din Polonia.
Litoralul Mării Negre nu este nici el complet amenajat, între diversele sectoare existând diferenţe însemnate. Astfel, sectorul bulgăresc este mai înalt, amenajările fiind discontinue, remarcându-se cele din zona de la nord de Varna (Albena, Nisipurile de Aur, Balcik, capul Kaliakra) sau mai la sud Slăncev Breag şi Nesebăr. Sectorul românesc cunoaşte cea mai intensă utilizare turistică, la sud de complexul lagunar Razelm, cu amenajarea completă a cordoanelor litorale de tip "lido" şi capacităţi de cazare comparabile (cantitativ) cu cele de pe oricare rivieră mediteraneană - Mamaia, Eforie, Costineşti, Neptun, Mangalia, toate polarizate de Constanţa, formând o veritabilă regiune turistică. În Ucraina, cu toată orientarea sudică extrem de favorabilă, amenajările sunt concentrate în Crimeea la poatele muntilor din peninsulă, cu statiuni de renume, unele datând din perioada taristă (Ialta, Feodosia), altele mai noi (Alupka, Simeiz, Aluşta). Secundar, amenajări balneare există şi în jurul oraşului Odessa. Litoralul caucazian, prin climatul său de adăpost, cu nuanţe subtropicale, oferă condiţii optime şi a fost amenajat mai ales în perioada sovietică (Soci, Tuapse, Suhumi, Pitsunda, Poti), constituind o alternativă a Crimeei, după destrămarea fostei U.R.S.S., pentru cetăţenii ruşi. Distanţa faţă de Europa şi insecuritatea acestei regiuni fac ca aceste două sectoare să fie frecventate aproape exclusiv de clientela din statele C.S.I.
Încercările de îmbunătăţire a echipării şi de atragere a turiştilor straini, ţinta politicii turistice a tuturor statelor din zonă, nu au dat rezultate, deşi cel puţin sectorul româno-bulgar ar putea forma o veritabilă regiune turistică, în măsură să concureze cu cele mai cunoscute regiuni de acest tip din sudul Europei. Este în scădere însă chiar şi fluxul intern, posibilităţile fiind tot mai reduse, iar o parte din clientela internă preferă zone mai sudice (din Grecia, Turcia, Cipru), cu un climat mai cald, echipare de standard international şi preţuri comparabile cu cele din tările de origine.
Un caz particular îl constituie Lacul Balaton, care, pentru Ungaria şi nu numai, are o vocatie turistică balneară certă, cu amenajări comparabile celor de pe litoralul mărilor şi o frecvenţă ce justifică apelativul de "mare ungurească" (statiuni de standard international la Siofok, Balatonszeplak, Fonyod, Balatonfured sau Tihany).
b) centrele turistice urbane sunt numeroase în Europa de Est, fară a le putea concura pe cele din Europa Occidentală. Cuantificarea frecventei turistice  era mai facilă în perioada comunistă când cetăţenii erau aduşi în grupuri organizate pentru diverse rnanifestări sau comemorări. Este cazul milioanelor de vizitatori ce se ingrămădeau anual pentru a îndeplini "pelerinajul roşu" la mausoleul lui Lenin din Kremlin. Turiştii occidentali erau direct supravegheaţi şi conduşi de organismele turistice oficiale (Inturist in U.R.S.S., Cedok in Cehoslovacia, O.N.T. in Romania sau Balkanturist in Bulgaria). Situatia actuală, deşi schimbată esenţial - liberalizarea circulaţiei persoanelor este reală, nu poate clarifica dimensiunea reaIă a fluxurilor turistice, mulţi dintre cei veniţi din exterior au ca mobil alte activităţi (ajutorare, vizitarea familiilor, colaborări culturale etc.). Totuşi, imediat după 1990, s-a înregistrat o creştere spectaculoasă a numărului vizitatorilor unor mari oraşe, mai ales în Cehia, Polonia şi Ungaria. După câţiva ani s-a revenit la frecvenţa anterioară, dar calitatea serviciilor turistice a crescut apropiindu-se de cea din Occident.
În afara marilor oraşe cu potential cert - Praga, Budapesta, Varşovia, Cracovia, Sankt Petersburg, Moscova – în estul Europei – există o sumedenie de mici centre turistice, adesea vechi, din perioada "belle epoque", de factură climaterică sau termală, care îşi păstrează importanţa, cu toată influenta negativă a reconstrucţiei comuniste (Karlovy Vary, Marianske Lazne in Cehoslovacia, Sinaia, Slănic-Moldova, Vatra Dornei, Tuşnad, Herculane in Romania, Piatigorsk, Kisslovodsk, Essentuki, Jeleznovodsk, in Caucazul de Nord etc.). Oraşele cu trecut istoric au fost insă extrem de afectate de absenta unei politici clare de conservare a patrimoniului sau chiar de distrugerea lor sistematică pentru a face loc cartierelor de "blocuri". Unele state (Cehoslovacia, de exemplu) au fost ceva mai atente, motiv pentru care Praga s-a şi dezvoltat ca o aglomeratie urbană, pentru a proteja Hradul şi Stare Miasto, situatia fiind similară si la Brno sau Bratislava, dar in altele (Romania, U.R.S.S.) interventia a fost brutala adesea. Multe oraşe medievale pot avea un rol cert in redesenarea circuitelor turismului cultural in această parte a Europei, cazul unor oraşe transilvane (Sighişoara, Sibiu), poloneze (Torun, Malbork, Czestochowa), maghiare (Szekesfehervar, Vac, Esztergom) sau ruseşti (Suzdal, Vladimir).
c) centrele turistice montane nu ating nici pe departe dezvoltarea şi complexitatea activităţilor din vestul continentului. Conditii de practicare a sporturitor de iarnă există in masivele mai inalte din Carpati - Tatra, in Slovacia (valea Poprad) şi Polonia (Zakopane); Bucegi sau Călimani in Romania (Poiana Brasov, Valea Prahovei sau Vatra Dornei), ori din Balcani – Rila, Vitoşa, cu statiunea Boroveţ in Bulgaria, sau in jurul oraşului Saraievo in Bosnia, unde s-a organizat şi una dintre Olimpiadele albe. Utilizarea lor este marginală, zona montană constituind mai degrabă decorul numeroaselor statiuni balneoclimaterice sau, in cazul tarilor ortodoxe, al mănăstirilor integrate in circuitele turistice (nordul Moldovei, Rila, Metohia). Un potential insemnat il prezinta zonele carstice (peşteri, avenuri, chei, resurgenţe etc.), frecvent in zona balcanică (Croatia mai ales, cu zona lacurilor Plitvice) şi în cea carpatică (Apuseni, Mehedinti in Romania, Aggtelek in Ungaria). incercările actuate de dezvoltare a agroturismului pot contribui la valorificarea superioară a potentialului turistic din zona montană a Europei de Est, mai ales acolo unde se poate combina cu un mediu etnografic bine păstrat (in special in zona carpatică nordică).
                   Marile centre şi regiuni turistice nord-americane
a) centrele balneare tradţionale:
- coastele atlantice primesc in fiecare vară milioane de americani, din megalopolisul Boswash mai ales, atat in vacante, cat mai ales in week-end. Frecventa maximă a statiunilor de profil se inregistrează intre Portland (Maine) şi Norfolk (Virginia), cu plaje amenajate sau numeroase porturi de agrement. Fiecare metropolă dispune de centre turistice destinate turismului de scurtă durată (Boston, New York sau Philadelphia), cele mai cunoscute fiind: Atlantic City, situat la sud-vest de Philadelphia, unde amenajările sunt complexe (cazinouri, numeroase reşedinţe secundare, terenuri sportive etc.), statiunile de pe Long Island, ce deservesc aglomeratia newyorkeză. Avantajul acestor statiuni este apropierea pietei turistice, dar frecvenţa este aproape exclusiv nord-americană (inclusiv canadiana).
La sud de golful Chesapeake, centrele turistice balneare devin tot mai rare, deşi climatul este subtropical, vaste spatii repulsive fiind acoperite de lagune şi mlastini, nu lipsite totuşi de atractii turistice. Doar in Florida, aceste spatii au fost amenajate, complexurile turistice fiind ingrămădite pe cordoanele litorale, fără amenajarea plajelor, din cauza rechinilor şi a curentilor de ape, preferandu-se piscinele (Miami Beach, Key West, Palm Beach). Discontinuitatea geografica a centrelor balneare de pe coasta atlantică nord-americană contrastează cu densitatea lor in sudul Europei. O explicatie este şi imensitatea spatiului, fatadele maritime sau lacustre opunandu-se interiorului slab umanizat.
- coasta pacifică este intr-o situatie identica, discontinuitatea fiind chiar mai marcata. Cele mai multe centre se concentrează in aglomeratia Los Angeles-San Diego, intre Santa Barbara şi Tijuana (Mexic), cu statiuni foarte frecventate (Santa Monica, Santa Ana, Long Beach, Malibu, sau cele situate in insulele din apropiere, multe cu caracter rezidential de lux). Specificul este dat peste tot de frecventa reşedinţelor secundare şi a plajelor private. Spre nordul Californiei centrele de acest tip devin tot mai rare. O prelungire, in mijlocul Pacificului, a acestei regiuni turistice este arhipelagul Hawaii (Honolulu, cu plajele celebre de la Waikiki, vulcanii activi - Mauna Loa, Mauna Kea);
b) centrele urbane sunt tot mai vizitate, deşi par oarecum monotone, şi nu au nimic din stralucirea oraşelor din Lumea Veche. Câteva metropole americane primesc, fiecare, cateva milioane de turisti anual, mare parte străini: New York, datorită rolului sau in economia mondială; Washington, capitala S.U.A., cu numeroase constructii din secolul trecut, ce incearca să imite arhitectura europeana, multe, obiect al unor pelerinaje, mai ales pentru americani (Casa Alba, Capitoliul, de exemplu); Philadelphia şi Boston, oraşe cu un rot important in istoria americană; New Orleans, cu trecutul sau colonial francez, numeroase clădiri tradand această epocă (Bourbon Place) şi aria adiacenta suprapusă deltei fluviului Mississippi; San Francisco, cu un sit deosebit - golful omonim, traversat de Golden Gate; Quebec, in Canada, una dintre cele mai vechi fundatii urbane din America de Nord, cu monumente din sec. XVII-XVIII, Montreal etc.;
c)       centrele turistice montane se remarcă prin extrema discontinuitate, fie ca e vorba de statiunile balneoclimaterice sau de cele destinate sporturilor hibernale. Prima categorie este legată de prezenta izvoarelor minerale şi termale, frecvente in Stancosii Centrali (Colorado Springs, Carlsbad, Hot Springs). Statiunile hibernale sunt dependente de proximitatea marilor aglomeratii urbane –Lake Placid, la nord de New York, sau Squaw Valley, Sun Valley, Aspen, in vest, Calgary, in Canada;
d)       siturile si mediile naturale celebre sau protejate constitute o altă categoric de centre turistice nord-americane. Ele pot atrage milioane de turişti, inclusiv strdini - cascadele Niagarei, ce suscită un adevărat pelerinaj, favorizate de apropierea New Yorkului, poarta de intrare in America de Nord a multor turişti străini, parcurile naturale Yellowstone, Yosemite, Sequoia, Mesa Verde, canionul Colorado, defavorizate de distanta enormă, dar avantajate de o infrastructură complexă.
Cazuri particulare sunt Las Vegas, Mecca mondiala a jocurilor de noroc, oraş aflat in plin desert, care combină in ultimul timp turismul de afaceri cu spiritul ludic, si Hollywood, a carui faima se datoreaza domindrii pietei cinematografice mondiale.
Marile centre turistice din America de Nord sunt aşadar mai putin numeroase, mai putin dezvoltate, situate in discontinuitate spatială, fapt ce genereaza o frecventă mai redusă, deşi nivelul de trai al populatiei este foarte ridicat (31 910 $/loc. in 2000 fată de 26 870 $/loc. in C.E.E.). O explicatie o constitute şi participarea masivă a americanilor la crearea fluxurilor turistice externe, spre Europa, Asia sau America Latină.

          Centrele şi regiunile turistice din ţările latino-americane, africane şi asiatice
Sosite recent pe piaţa turistică, acest grup de tări, oferă un număr redus de centre, rareori formând regiuni turistice, cu o frecventă in creştere, dar dezavantajate adesea de instabilitate economică sau politică .
a) America Centrală:
În această vastă arie se distinge in primul rand Mexicul, unde centre precum Acapulco sau Ciudad de Mexico pot rivaliza cu orice mare centru turistic din Europa sau nordul Americii. În afara acestora, turismul balnear este in avant pe coasta pacifică - Manzanillo, Mazatlan, Puerto Valerta sau mai la nord in peninsula California - Tijuana, Ensenada, La Paz, favorizate de apropierea S.U.A.. Dezvoltarea acestei adevdrate "riviere" a inceput incă inainte de război sub impulsul nevoii de exotism a clientelei nord-americane. Spre deosebire, tărmul Golfului Mexic, este slab utilizat, fiind mai putin propice amenajărilor balneare (tărmuri joase, cu frecvente mlastini si lagune insalubre). Se remarcă aici totusi, statiunea Cancun, situată la distantă mare de capitală, recent amenajată si devenită una dintre cele mai căutate.
Mexicul are toate atuurile unei mari tări turistice, inclusiv in domeniul turismului cultural - frecvente vestigii ale civilizatiilor precolumbiene (Peninsula Yucatan indeosebi), orase coloniale (Guadalajara, Toluca, Veracruz, Puebla, Zacatecas) etc. Capitala dispune de o infrastructură de standard, avand multiple avantaje – climat moderat de altitudine, dar grevat de poluare, situarea in aria centrală a fostului Imperiu Aztec, cu numeroase vestigii, numeroşi vulcani activi, ape termale etc.
O a doua regiune turistică conturată, relativ recent o constituie Antilele, nu atat cele mari cat cele mici - Dominica, Grenada, Barbados, Bahamas, Bermude –, pentru care turismul balnear constitute principala resursă. Clientela nord-americană asigură o dinamică ascendentă activitătilor turistice in tot arcul insular, adăugându-se şi o clientelă europeană in "teritoriile de peste mări" ale Frantei mai ales (Guadelupa, Martinica).
In afara acestora, zona istmului central-american nu oferă nimic comparabil, instabilitatea politic fiind principala explicatie, Costa Rica, ferită de acest flagel fiind totusi destul de avansată in valorificarea potentialului turistic, mizand pe apropierea imensei pieţe nord-americane.
b) Marile capitale africane şi asiatice sunt singurele centre din aceste vaste spatii care au cunoscut o insertie ceva mai timpurie a activitătilor turistice, avand si o infrastructură relativ bine echipată. Multe dintre ale au rolul de tranzit -Hong Kong, Singapore, Cairo, acesta din urmă, bază a vizitării văii Nilului cu vestigiile egiptene antice, sau au devenit centre de afaceri importante, urmand modelul capitalei japoneze Tokyo - Seul, Taipei, Kuala Lumpur, Bangkok.
Japonia oferă o situatie aparte, infrastructura de profil fiind foarte dezvoltată, chiar dacă frecventa turistică nu este comparabilă (intern) cu cea vest-­europeană sau nord-americană. Oferta turistică este foarte diversificată: statiuni balneare litorale (mat ales in sud); statiuni termale, foarte caracteristice, firesc dacă ne gandim la vulcanismul specific arhipelagului nipon (cele mai cunoscute fiind in ins. Kyushu); orase culturale precum vechile capitale Nara şi  Kyoto; atracţii naturale deosebite- cascade, vulcani, parcuri naturale; staţiuni de sporturi de iarnă, mai ales în nord- Hokkaido, cu Sapporo, loc de desfăşurare a multor competiţii internaţionale de profil şi nordul insulei Honshu.

           Centrele şi regiunile turistice recente
Apărute sub impulsul mondializării, mai intai in apropierea regiunilor emitătoare, iar mai recent şi la mari distanţe, constituie releele propagării unui mod de viata, specific "societătii de consum", de care turismul este atat de dependent.
a) Centrele periferice
Dezvoltarea turismului in regiunile periferice a coincis cu avantul economic din primele decenii postbelice si cu extinderea ofertei turistice in tările limitrofe in curs de dezvoltare, situate la mai putin de trei ore de parcurs cu avionul. De acest avant au beneficiat indeosebi trei zone:
- Africa de Nord şi Orientul Apropiat, mai ales regiunile costiere din Maroc (coasta mediteraneană de la Tanger la Nador, cea atlantică in zona Agadir), al căror potential este similar celui din sudul Spaniei si din Tunisia - Hammamet, Monastir, in zona capitalei, insula Djerba, la care se adaugă situl Cartaginei antice. Ambele se conturează deja ca adevărate regiuni turistice. Spre deosebire, in Orientul Apropiat, situatiile conflictuale reduc importanta turismului balnear deşi potentialul este similar. Clientela este in primul rand europeană, această zonă ­functionând deja ca o anexă a marilor regiuni turistice europene, mărind astfel integrarea, dorită de altfel, a acestor tări in spatiul economic vest-european;
-   ariile interioare ale Maghrebului, unde s-au constituit regiuni turistice distincte, cu o amprentă culturală - orasele imperiale din Maroc - Marrakech, Meknes, Fes, sau exotică - oazele sahariene din Maroc, Algeria (M'zab) sau Tunisia (Tozeur, Kairouan);
-   sud-estul Asiei, unde s-a dezvoltat recent turismul balnear, combinat cu exotismul particularitătilor culturale locale (Thailanda, Malaysia, Indonezia, India, Filipine). Statiuni precum Phuket in Thallanda, imprejurimile unor orase ca Bangkok (cu vechea capitală Ayutthaya), Manila (dotări turistice de prim rang – statiunea climaterică Baguio, statiuni balneare, atractii naturale), Bombay-statiuni balneare in apropiere si punct de plecare spre unele situri arheologice precum peşterile de la Ajanta, sau Djakarta si insula Djawa (cu templele de la Borobudur si Prambanam sau grădinile botanice de la Bogor) ori insule exotice precum Bali, cu numeroasele sale festivaluri traditionale, constituie deja atractii de prim rang, favorizate de avantajul economic general al regiunii care a creat si o clientelă turistică locală                                                                                               .
b) Centrele turistice de la mari distaţe                                                                                                     
Constitute rezultatul ultimelor evolutli ale turismului mondial care tinde să-si extindă activitătile tot mai departe de regiunile emiţătoare in ciuda costului, care, raportat la veniturile medii, rămâne totusi radicat, de beneficiile unei vacanţe exotice putandu-se bucura doar anumite pături ale societătilor occidentale. Aceste noi centre sunt favorizate de avantajele transportului aerian şi de dorinta tot mai multor state ale Lumii a Treia de a beneficia de veniturile pe care le aduce turismul. Se impun cateva zone:
- Africa Occidentală, in primul rand Senegalul (aria din jurul oraşului Dakar, estuarul fluviului Casamance), Cote d'Ivoire (aria din jurul oraşului Abidjan) integrate in turismul standard al complexurilor hoteliere internationale. Suportul publicitar excelent (exotism, plaje extinse, insorire permanentă), distanta relativ redusă fată de Europa (cateva ore cu avionul) pot constitui premisele unui turism de masă. Politica turistică a ţărilor din zonă incearca să utilizeze şi atuurile oferite de cadrul natural al regiunilor interioare (vaste rezervatii, etnografie). Este o forma de turism numită "altemativ" (G. Cazes, 1990), ce asimilează modul de viaţă al autohtonilor, adresdndu-se unei minorităti turistice bine motivate. O situatie similară este intalnita in Africa de Est (Kenya, Tanzania) sau de Sud (Botswana), unde o atractie majoră o constituie rezervatiile. Totuşi, Africa, pe ansamblu, rămâne la marginea fluxurilor turistice, deşi multe amenajări işi au originea in perioada colonială. Viitorul poate transforma regiuni intinse ale continentului intr-un adevarat "paradis turistic", totul depinde de interesele marilor organizatii şi corporatii transnationale care dirijează din umbră evolutia turismului mondial.
-    Asia - Oceania, unde in afara zonelor amintite, o vocatie turistică si-au descoperit-o unele insule sau arhipelaguri — Maldive, Sri Lanka (in jurul capitalei -Colombo, Kandy - cu numeroase temple budiste), dar şi in Polinezia - Tahiti, Samoa, defavorizate de distanta enormă fată de marii emiţători europeni şi nord-americani.
-    America de Sud, unde centre recente se dezvoltă pe coasta atlantică a Braziliei, cu un potential imens (balnear, dar şi cultural - oraşe coloniale precum Olinda, Pernambuco, Salvador, Bahia), dar si in zona unor situri precolumbiene din Peru (Machu Picchu, Cuzco), Bolivia sau Columbia.
În concluzie, noile centre turistice de la mari distante marchează o nouă etapă in mondializarea acestei activitălti, legate atat de posibilitătile tot mai mari ale clientelei din tările dezvoltate, dar şi de dezvoltarea unei pieţe turistice locale in acele zone favorizate de proximitatea marilor tări emitătoare sau de boom-ul economic recent.
c) Centrele turistice”'pioniere" (posibile)
Secolul al XX-lea a marcat descoperirea şi explorarea unor regiuni inaccesibile până atunci, ce au determinat aparitia unui flux marginal redus la cateva mii de persoane, legate de activităti sportive şi parasportive inserate in circuitele turistice propuse de organizatiile specializate
- descoperirea unor medii naturale particulare precum: cel arctic - Groenlanda, Laponia, Marele Nord Canadian ; vulcanic, cazul Islandei al insulelor Lipari, estul Africii; deşertic - raliurile transsahariene; ascensiunea inaltimilor - Himalaya (Nepal, India, Pakistan), Anzii argentino-chilleni, Pamir; explorarea vastei selve amazoniene (complexe turistice la Manaus). Clientela atrasă de aceste noi zone turistice imbină adesea cercetarea ştiintifică cu agrementul, desfaşurându-se pe spatii vaste;
- dezvoltarea unor centre turistice in zone de interes economic si politic major, cazul Orientului Mijlociu, unde E.A.U., Qatar, Kuwait, Bahrain sau Oman au dezvoltat in ultimele decenii o infrastructură turistică puternică, de inalt standard (complexuri turistice, amenajdri balneare), promovand şi călătorii spre interiorul peninsulei arabice, dar mai ales turismul de afaceri (majoritatea turiştilor din E.A.U. sunt straini). Abu Dhabi, Dubai, Al Ain, Mascat, Manama constituie plăcile turnante ale unei viitoare regiuni turistice a Golfului Persic, petrodolarii din zonă găsind astfel un mijloc eficient de reciclare a veniturilor magnatilor petrolului.
Mondializarea turismului, judecată după repartitia geografică a fluxurilor şi a centrelor turistice, este foarte inegală. Concentrarea activitătilor turistice este deja excesiăi in jurul lacului mediteranean sau al celui caraibian. O nouă concentrare este pe cale să se contureze in jurul Mării Chinei de Sud. Aceste trei mări interioare, cu hinterlandul lor, beneficiază de apropierea marilor ţări emitătoare. Reciprocitatea turistică intre tările receptoare şi cele emitatoare este inegală, din cauza unor factori geografici, cazul Europei, unde populatiile mediteraneene nu sunt atrase de nordul continentului, sau a factorilor socio-­economici - in ţările sărace doar păturile privilegiate işi pot permite o călătorie la Paris, Londra sau in Elvetia. Dinamica turismului de masă a fost însoțită de diversificarea formelor turismului în spațiu, alternativele fiind mult mai numeroase decât în urmă cu o jumătate de secol. Acest fapt poate avea urmări benefice, formele de turism tradițional devenind accesibile şi populației din țările în curs de dezvoltare.




BIBLIOGRAFIE

Iaţu C., Muntele I. (2002) – Geografia economică, Editura Economică Bucureşti
Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D. (2000) –Geografia economică mondială, Editura Fundaţiei România   
                                                                       de Mâine.





Postări populare

Etichete

bac variante geografie catastrofe ȘTIAȚI CĂ...... Motivațional bac 2013 subiecte olimpiada 2012 Sinteze bac vizitati romania Olimpiade bac 2014 hazarde oceanografice turism romania Fișe de lucru bac 2012 romania frumoasa Africa Lecții MEDIU ÎNCONJURĂTOR Turism geografie bac hazarde geomorfologice japonia 2011 olimpiada 2013 olimpiada geografie pesteri din romania rezolvari variante sinteze statele lumii subiecte bac geografie 2014 variante 2013 Amuzament Apele Europei Colinde Comenius El Nino Hărți James Cook Nichita Stanescu Noua Zeelanda Poezii Poezii geografice Religie URBANIZARE aptitudini atmosfera bac 2018 biserici si manastiri din dambovita caleidoscop calendar bac calendar bac 2012 calendar bac 2013 cariera cascade chestionare clima romaniei comportament in caz de cutremur continente defasurare bac 2014 deplasari pe versanți desertul sahara epuizarea resurselor de apa fiorduri foamete fusuri orare granite naturale harta politica harti hazarde climatice hazarde endogene hazarde naturale ianuarie indonezia 2004 informatii despre cariera interese jocuri geografie latitudine longitudine manastirea cozia medii desertice meridiane paralele perle geografice programa concurs programa geografie 2012 protectia mediului rezolvări subiecte gepgrafie bac riscuri saracie simulare bac 2013 simulare bac 2014 simulare bac 2016 statele Americane statele Asiei statele Europei statele africane stiati ca ... subiecte bac geografie 2015 subiecte bac geografie 2018 subiecte olimpiada 2014 tari transfagarasan transporturile europei turism pe glob turism urban