Geo knowledge: PEȘTERA DÂMBOVICIOARA

În lumea mirifică a Cheilor Dâmbovicioarei, unde tăcerea a pus stăpânire pe crestele înălțate din veșnicie spre seninul cerului se stinge în adâncimea văii, tulburată de vuietul apelor cristaline, nu departe de vatra satului ale cărei case se înșiră salbă pe malul stâng al râului, se află, dăltuită în calcarul munților, Peștera Dâmbovicioara.

Învăluită în aura unei legende locale, peștera ar fi locașul unui pustinc care, subjugat de frumusețea fără seamăn a plaiurilor muscelene, a viețuit acolo, vreme îndelungată, amintirea lui stăruind în memoria localnicilor. Nu întâmplător, imaginația atât de fertilă a poporului, asociind formele concrețiunilor naturale din interiorul peșterii cu presupusul cadru ambiental al sihastrului, le-a "botezat", cu un remarcabil simț plastic: "altarul", "patul", "cuptoarele pustnicului", "salonul", "biblioteca", "hornurile", "sala dantelelor", iar prin extindere, cu referiri la cadrul natural specific zonei: "sala liliecilor", "cerbul", "'țapul", "berbecul", "pielea șarpelui", "aripa de vultur", "bârlogul ursului" etc.

Călător pasionat pe plaiurile de legendă ale "României Pitorești", Alexandru Vlahuță, descriind, la începutul secolului XX, inegalabilele priveliști din ținutul Muscelului, insistă, asupra măreției și frumuseții locurilor: "Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara. Șoseaua se urcă în coturi mari, trăgănate , peste grebenii stâcoși ai Scărișorii având în stânga zidul de piatră al muntelui, în dreapta - desfășurarea văilor, aci repezi, adânci, prăpăstioase, aci larg deschise, în tăpșane regulate, acoperite unele de fâneață, altele de păduri răcoroase. De la Podul Dâmboviței, lăsăm șoseaua și cârmim la stânga pe drumeagul pietros ce merge în sus pe lângă hierăstraiele Dâmbovicioarei. Dar iată că în fața noastră se ridică un munte înalt și drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfârșitul lumii. Ne-apropiem și, deodată la cotitură, ni se deschide, printre două stânci colțuroase, intrarea înlăuntrul muntelui, cheia adâncă și îngustă a Dâmbovicioarei. E răcoare, și vuietul apei răsună așa de tare, că nu-ți mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpăstii, ne uităm cu groază în sus, la namilele de stânci aninate de păreții cheii, ca niște dihănii ce stau la pândă, gata să se prăbușească peste noi. Deasupra noastră se zărește un petecuț de cer sprijinit, ca un capac albastru, pe crestele ascuțite ale înaltelor ziduri ce ne îngrădesc în umbra lor veșnică. Pe sus, vezi câte un brad ieșind strâmb și chircit din crăpătura unei stânci, mirat și el de fioroasa singurătate în care se găsește,

"Elefantul"

întinzându-și cetinele-i triste, în așteptarea zadarnică a unei raze de soare. Mergem așa, în sus, pe matca întortocheată a râului, vreo jumătate de ceas, și deodată cheia se lărgește: în păretele din dreapta, deasupra unei prispe de piatră, se deschide gura neagră a "Peșterei", în hăul căreia intrăm cu lumânări aprinse. E un întuneric rece, umed, apăsător, din când în când auzi câte un strop picurănd din tavanul scund, și-n jocul slabei noastre lumini, pe păreții umezi și scofâlciți ai hrubei, se înșiră tot felul de vedenii urâte. Mă cred într-o lume de basme. Un glas bătrânesc pare că vine de departe, din adâncul beznei, și-mi spune: "În văgăunele acestea au trăit, fără foc, fără lumină, goi, slabi și-nfricoșați, cei dintâi oameni - strămoșii voștri, ai tuturora - din fundul acestor tăiniți au ivorât încetul cu încetul miile de

"Scisul chinezesc"

popoare ce-au împânzit pământul... Măsoară drumul pe care l-au străbătut, numără stepenele pe care le-a suit omenirea, de la sălbăticia și întunecimea acestor vizuini până la puterea și strălucirea ei de azi - și vezi din ce depărtată obârșie te tragi și câtă muncă i-a trebuit vieții ca să se desfacă din noaptea ce-o învăluia la început și să iasă tot mai în larg, tot mai în lumină!..."

"Mai în larg, mai în lumină...". Înțelesul acestor cuvinte capătă aici o deosebită însemnare, și mereu mi le rostesc în gând, nerăbdător de a ieși mai curând din peșteră; mereu îmi revin pe buze, tot timpul cât scobor lunga strâmtoare a cheiei. Mi-e așa de dor de cer, de soare, de arbori - un vac de om mi se pare de când n-am mai văzut (pământ) întins și verde înaintea mea".

Situată în parte sudică a Masivului Piatra Craiului, zona Rucăr - Dâmbovicioara se caracterizează printr-un relief carstic variat, specatculos. Râurile care coboară din Munții Făgăraș, Piatra Craiului și Leaota au săpat în calcarele de aici văi înguste și adânci, dând naștere , pe un teritoriu relativ restrâns, celui mai mare complex de chei aflate la noi în țară. O asemenea rocă, extinsă în zonă, a permis dezvoltarea tuturor formelor de eroziune, subterane și de suprafață. Foarte frecvente sunt peșterile cu dimensiuni mici sau mijlocii. Dintre acestea, mai cunoscută se dovedește a fi Peștera Dâmboviciaora. Situată în partea nordică a satului cu același nume - cca. 1 Km- este lesne accesibilă turiștilor, amplasată chiar în apropierea șoselei care străbate aceste chei. Lungă de peste 250 m, această peșteră are aspectul unei galerii puțin ramificate, traseul său fiind ușor ascendent; ea poate fi străbătută ușor, având plafonul mai înalt decât statura omului (cca. 2 m ).

Interiorul oferă condiții optime de vizitare - simți aici un ușor curent de aer care demonstrează existența a încă unei comunicări cu exteriorul. Temperatura oscilează în jurul valorilor de 10 - 12 grade C, iar umiditatea este potrivită. Fauna caracteristică unor asemenea forme carstice este relativ săracă: până acum nu au fost semnalate specii cavernicole, în schimb, s-au găsit resturile fosile ale ursului de peșteră (Ursus spelaeus).

Golul subteran s-a format prin eroziunea calcarelor de către apele pârâului Peștera care acum își poartă undele în apropiere, pe lângă intrare.

Localnicii o cunoșteau înainte de 1579, an în care Dâmbovicioara este atestată documentar, de pe vremea lui Mihnea Turcitul. Mai târziu, în 1767, J. Fridvalsky o citează în lucrarea științifică "Mineralogia magni Principatus Transilvaniae", ea constituind prima formă carstică de acest fel din Muntenia, pomenită într-un studiu de specialitate.

Cercetările au dus la descoperirea unei noi galerii, neintrodusă încă în circuitul de vizitare.

Deși nu întrunește superlative speologice (multe dintre formațiunile de stalactite și stalagmite, care făceau, cânva, podoaba acetui autentic "muzeu al naturii", fiind distruse de vizitatori rău intenționați), Peștera Dâmbovicioara prezintă un deosebit interes turistic, prin amplasamentul său extrem de favorabil într-o zonă dominată de Masivul Piatra Craiului, unde natura își etalează cu generozitate splendorile sale inimaginabile, prin formele carstice dăltuite cu măiestrie în calcarul stâncilor, prin prezența insolită a caprelor negre sau a vulturilor, prin aerul ozonat, prin apa limpede și dulce a Dâmboviței și a afluenților ei.

În această zonă pitorească, Complexul turistic "Brusturet" sau Hanul "Piatra Craiului" oferă un excelent loc de popas, iar monumentele create de om, mărturii ale unei existențe de luptă dar și de creație pașnică (Cetatea Oratea, podul Dâmboviței, numeroasele însemne epigrafice), dau posibilitatea cunoașterii Argeșului, vatră de plămădire a poporului român, leagăn de întemeiere a Țării Românești.

George Călinescu spunea: "Turismul îneamnă cultură și cunoaștere".