Diferenţierea între termenii de centru si regiune turistică
nu este totdeauna clară. O regiune presupune existenta mai multor centre legate
între ele prin relaţii de subordonare sau coordonare, iar un centru turistic
trbuie să aibă o autonomie relativă faţă de alte centre sau regiuni turistice.
Dificultatea rezidă în faptul că de multe ori activităţile turistice sunt
coordonate la nivel naţional sau regional, unele centre fiind integrate unor
regiuni mai extinse sau chiar invers, unele regiuni turistice pot gravita în
jurul unui mare centru ( cazul castelelor de pe Valea Loirei, intim legate de
aglomeratia pariziană).
În selectarea
centrelor si regiunilor turistice s-a ţinut cont în primul rând de frecvenţa
anuală a turiştilor, deci de impactul activităţilor specifice asupra mediului
economic şi a spţiului local, distingând centrele tradiţionale de cele recente
sau diferenţiindu-le după localizare – litorală, montană sau urbană.
Marile
centre şi regiuni turistice ale Europei Occidentale
a)
Europa Mediteraneană constiuie cea mai puternică aglomerare de
centre turistice de pe Glob, polarizând cam 1/3 din mişcările turistice
internaţionale. La baza succesului acestei regiuni au stat câţiva factori:
- apropierea
de marile concentrări industrial-urbane ale Europei Nord-Vestice, cu un nivel
de trai ridicat;
- tradiţiile în domeniu, ce urcă la începuturile turismului, graţie
imaginii asociate cu strălucirea Soarelui, blândeţea climatului şi mai târziu
cu extinderea plajelor( rar adaptate turismului de masă, pe alocuri fiind
inospitaliere, constiuite din pietriş sau galeţi);
- deschiderea spre turism a populaţiilor locale, datorită
temperamentului meridional şi situării pe marea axă ce leagă vechile porturi
ale Mării Mediterane cu cele mai noi ale Mării Nordului, la întretăierea
fluxurilor comerciale din Lumea Veche, fapt ce a asigurat o deschidere faţă de
străini, o mai mare libertate de comunicare;
-
se adaugă existenţa în zonă a unor vechi centre cultural-artistice care
exercită o puternică atracţie ( Florenţa, Veneţia, Sevilla) sau au un rol
primordial în domeniul spiritual – cazul Romei, capitală a catolicismului,
formă a creştinismului, ce se vrea universală, ori prezenţa a numeroase oraşe
cu vestigii antice, medievale, adesea oraşe-muzeu, conservând aproape intacte
structuri urbane din perioada Renaşterii sau din cea barocă.
Aceşti factori reuşesc asfel să răspundă
motivaţiilor celor mai mulţi turişti contemporani. Se impun totuşi modificări
faţă de epocile trecute. Aristocraţia britanică, apoi continentală, obişnuia să
frecventeze aceste zone în anotimpul hibernal în câteva puncte privilegiate,
spre deosebire de masele turistice contemporane concentrate în sezonul estival
( iunie-august), împrăştiate într-o sumedenie de staţiuni, în lungul coastelor
sau în numeroasele centre din interior. Rolul Soarelui altădată negativ-
pălăriile şi umbrelele de soare constituiau accesorii indispensabile, iar băile
de mare nu erau compatibile cu sistemul de valori al epocii, a devenit pozitiv,
complet inversat – turistul contemporan simţindu-se lezat fără bronzajul de
rigoare. Localizarea a evoluat treptat de la cele câteva centre privilegiate (
Cote d” Azur şi Riviera di Ponente) la constituirea unei macroregiuni ce tind
să înconjure Mediterana. Delimitările care pot fi făcute în cadrul acestei ţin
mai ales de profilul turistic şi poziţia geografică :
-
marile centre şi regiuni turistice costiere,
balneare în esenţă, ce primesc între 5-15 milioane de turişti anual, fiecare,
atât străini cât şi interni. La egalitate se află :
- Cote
d`Azur
– între Saint Tropez şi Menton, având ca centre importante printre altele,
Nice, Cannes, Saint Raphael, Antibes şi Monte Carlo; o extindere recentă a
acesteia poate fi considerată coasta joasă a Languedocului, supusă unei
amenajări complexe în anii 1950-1960, cu staţiuni destinate turismului de masă
( Cap d”Agde, Sete);
- Costa
Brava, din Catalonia, cu extindere spre sud în provincia Levante (
Costa Dorada cu staţiunile Mataro şi Castelldefes), având ca centre
polarizatoare Barcelona şi Valencia, asociind şi arhipelagul Balearelor ( Palma
de Mallorca, Ibiza, Minorca);
- Costa
Blanca ( Alicante, Cartagena, Benidorm) şi Costa del Sol, polarizate
de Malaga ( Almeria, Marbella, Motril, Torremolinos, Estepona) formează o a
treia grupare de maximă importanţă, aflată mai la sud , cu un sezon balnear
prelungit până în octombrie şi cu numeroase monumente ce suscită un intens
turism cultural în principalele oraşe;
- Riviera
di Ponente şi Riviera di Levante în Italia, extindere a Cote d”Azur
spre est, în Liguria şi Toscana, cu staţiuni renumite (Bordighera, San Remo,
Diano Marina, Imperia în primul caz, Portofino, Chiavari, Santa Margherita,
Rapallo, Sestri Levante, Viareggio în al doilea caz);
- coastele sudice ale Italiei, în
principal, în jurul golfului Napoli( Sorrento, insulele Capri şi Ischia), dar
şi mai la nord în jurul golfului Gaeta, cu staţiuni ce deservesc clientela
romană (Terracina, Formia, Minturno) sau spre sud în Calabria sau Sicilia
(Taormina, coasta sudică), mult mai însorite decât rivierele ligure sau
toscane, dar aflate la distanţă mai mare şi puse recent în valoare;
- coasta
adriatică a Italiei, în zona Veneţiei ( Bibbione, Caorle, Lido di
Iesolo, Chioggia) şi la sud de delta Padului ( Cesenatico, Rimini, Riccione,
Pesaro), dar difuz şi mai la sud, în jurul Pescarei, sau mai recent şi în
Puglia (Monte Gargano, peninsula Salentina). Este destinată aproape exclusiv
turismului de masă;
- insulele şi arhipelagurile greceşti,
care deşi izolate, formează o regiune distinctă, cu centre celebre precum Corfu
şi Zakynthos (în insulele Ionice), apoi cele din insulele Ciclade (Paros, Sira,
Santorin, Padmos) şi din Dodecanez (Rodos, Samos) sau din insula Creta
(Chania);
- coastele
portugheze, mai ales Algarve, situată în sudul extrem, favorabil
expusă, cu centre vechi (Faro, Portimao, Albufeira), revalorizate după
integrarea europeana, dar şi în apropierea Lisabonei (Sintra, Cascais, Estoril)
.
Pot fi
adăugate centrele mai puţin frecventate astăzi, pe coasta adriatică a Croaţiei
şi Muntenegrului (Opatija, Brioni, Capo d”Istria, Rovigno, în zona peninsulei
Istria; Zara, Makarska, insula Hvar, Split şi Dubrovnik, în Dalmaţia, golful
Kotor, Budva, în Muntenegru).
- centrele urbane , de cele mai multe ori situate în
interior, frecventate de mase comparabile de turişti, de multe ori aceiaşi care
vin şi pentru băi de soare, dornici să admire splendorile arhitecturale ale
unor lumi de mult apuse sau să viziteze nenumăratele valori culturale din
adevarate oraşe-muzeu. Pot fi menţionate ca centre foarte frecventate :
- în Italia – Roma, cu Vaticanul şi împrejurimile (grădinile
Tivoli); Florenţa Sienna, Pisa, Arezzo în Toscana; Perugia, Assissi şi Urbino
în Umbria; Ravenna, Bologna, Parma, Mantova, Cremona, Milano, Verona, Bergamo
în Câmpia Padului şi regiunile adiacente; Napoli şi împrejurimile cu numeroase
vestigii şi vulcanul Vezuviu (Pompei, Ercolano, Paestum, Pozzuoli), Palermo,
Catania în sud;
- în sudul Franţei unde se disting o serie de
oraşe mici cu un patrimoniu excepţional (antic sau medieval): Avignon (capitală
temporară a papalităţii în sec. XIII), Arles, Aix-en Provence, Narbonne;
- în Spania şi Portugalia – Cordoba, Sevilla,
Granada (tripticul andaluz) căutate pentru exotismul moştenirii culturale
maure; Madridul, cu Escorialul şi vechile oraşe din vasta Castilie, multe foste
capitale – Leon, Burgos, Segovia, Valladolid, Salamanca, Toledo, Avilla,
Guadalajara ; mai spre nord-est, un interes major suscită oraşe precum
Zaragoza, Barcelona şi Pamplona; în nord-vestul oceanic, spaţiu ce se revendică
din filonul cultural celtic, se impune Santiago de Compostella în Galicia,
ţintă a unui vechi pelerinaj; în Portugalia, Lisabona şi Porto se impun alături
de o serie de oraşe mai mici cu vechi tradiţii culturale, precum Coimbra,
Evora, Santarem, Sintra.
- în Grecia – Atena şi împrejurimile cu vestigii
antice (Acropole, Pireu, Teba, Corint, Capul Sunion, Eleusis, insula Egina,
Marathon, Salamina); siturile celebre ale Eladei de la Delphi, Olympia, Micene,
Cnossos şi Phaistos (Insula Creta); mănăstirile de la Meteora sau de la Muntele
Athos (cu o frecventare redusă, exclusiv masculină); Salonic, cu vestigii
romane şi bizantine.
Faţă de regiunile
dominate de turismul balnear, frecvenţa turiştilor nu înregistrează, în acest
caz, variaţii foarte mari în timpul anului. Vara frecvenţa este totuşi mai
ridicată, ca şi în jurul unor sărbători religioase precum Crăciunul sau Paştele
(nu numai la Roma).
- staţiunile
balneoclimaterice şi de sporturi de iarnă, fără a fi atât de caracteristice
precum în zona alpină, utilizează resursele specifice, care nu lipsesc: apele
termele şi minerale, regiunea fiind destul de sensibilă sub aspect tectonic,
versanţii înzăpeziţi ai unor masive înalte (Apeninii – Gran Sasso d”Italia,
Monte Cimone la nord de Florenţa; Sierra Nevada în zona Granadei). Italia se
remarcă în mod deosebit şi prin prezenşa a numeroase staţiuni de interes
terapeutic- Montecattini Terme şi Chianciano Terme în Toscana, Fiuggi în Lazio
sau insulele Ischia şi Procida din golful Napoli.
b) Europa
Atlantică
Vastă arie geografică, cu centre
turistice dispersate, fără o conturare clară a unor regiuni dominant turistice,
deşi pe alocuri frecvenţa turiştilor este comparabilă cu cea a unor regiuni
mediteraneene. Se disting şi aici mai multe tipuri de centre :
-
faţada maritimă
a Oceanului Atlantic, cu centre balneare de interes local, ce
primesc milioane de turişti anual. Se disting două regiuni clar conturate:
Bretagne, în special coasta sud-vestică (Lorient, Quimper, Pornichet)
frecventată mai ales de către francezi; litoralul Ţării Bascilor, cu o frecvenţă
mai mare, în special internaţională (circa 5 milioane de turişti anual), unde
se disting Biarritz în Franţa (Coasta de Argint) şi San Sebastian în Spania. În
afara acestora, foarte atractive sunt staţiunile tradiţionale create în secolul
al XIX-lea, devenite dominant rezidenţiale, selecte – Deauville în Normandia,
Les Sables d”Ollone în Vendee, Brighton, Eastbourne, insula Wight sau insulele
Normande în sudul Marii Britanii ca şi Blackpool, pe coasta vestică a acesteia,
la Marea Irlandei. Se adaugă staţiunile de pe coasta Mării Nordului în Belgia
(Oostende, Zeebrugge) favorizate, ca şi celelalte, de proximitatea
metropolelor, fiind în primul rând centre de recreere.
-
marile centre
urbane constituie o a doua categorie. Se disting net Parisul şi
Londra (peste 10 milioane de turişti anual fiecare), plăci turnante ale
turismului mondial, concurând, cele mai atractive centre din Europa
mediteraneană. Parisul devansează Londra totuşi, iar prin densitatea
infrastructurii turistice şi a numărului de turişti (la Kmp) poate fi
considerat cel mai important centru turistic mondial. Londra are handicapul
traversării M. Mânecii, cu toată dezvoltarea legăturilor maritime sau mai
recent a celor submarine cu continentul. Parisul şi Londra pot fi privite ca
adevărate regiuni turistice, fiecare înglobând o serie de centre distincte din
imediata apropiere (Versailles, Fontainebleu, Marne la Vallee, Chartres, Valea
Loirei, Reims, respectiv Breighton, Oxford, Cambridge, Windsor,
Stratford-on-Avon, Stonehenge). Rolul lor in istoria şi economia europeană face
ca în domeniul turismului de afaceri şi congrese să fie între primele din lume
(Parisul cu cele mai multe congrese din lume, iar Londra concurează cu New York
şi Tokyo, la categoria întruniri de afaceri).
În afara acestor două mari centre, celelalte
centre turistice din zonă au o frecvenţă
mai redusă, dar importanţa unora este în creştere, cazul capitalei belgiene, Bruxelles, devenite sediul unor
organizatii regionale sau internaţionale, dar si altele - Amsterdam, Strassbourg, Koln,
Munchen, Berlin, Viena, Geneva. Unele
dintre acestea au, asemenea Parisului, centre secundare în apropiere formând adevărate regiuni turistice — Berlinul, cu
Potsdam, Viena şi valea Dunării, de exemplu. O regiune turistică mai difuză,
dar traditională, este valea Rhinului,
cu numeroase oraşe culturale unde se remarcă mai ales turismul fluvial (Koln,
Koblenz, Mainz, Freiburg, Heidelberg). Oraşele flamande formează şi ele o
regiune turistică distinctă (Gand, Bruges, Anvers), alături de o serie de
staţiuni situate la Marea
Nordului sau în interior. Interes turistic major prezintă şi multe alte oraşe de multe ori de dimensiuni mai mici sau
situate spre periferie, dar cu un rol istoric sau cultural important precum:
Edinburgh în Scoţia; Dijon sau Nancy în Franţa; Aachen, Weimar, Augsburg în Germania etc.
-
arcul alpin, cel mai important spaţiu
turistic montan din lume, formează o
vastă macroregiune turistică din Alpii francezi până în Slovenia. inaintea dezvoltării turismului de masă, frecvenţa
turiştilor era mai redusă (alpinism, drumeţii,
cură termală sau climaterică). Astăzi, turismul alpin este legat în mare parte de sporturile de iarnă, ce
pun în valoare întinsele
suprafeţe înzăpezitede la altitudini medii. Până în 1940 acest tip de turism era
strict localizat în câteva staţiuni renumite: Chamonix, Megeve, Aix les Bains
în Franţa, Davos, Saint Moritz şi Crans-Montana în Elveţia, Innsbruck în
Austria şi Cortina d`Ampezzo în Italia, toate păstrându-şi prestigiul, dar
concurate de cele mai noi, situate de multe ori la altitudini mai mari,
determinând o adevărată colonizare a
munţilor.
Sectorul cu cel mai intens turism,
datorită combinării turismului estival cu cel de iarnă, este cel francez, pe
linia Grenoble-Annecy, având în centru Chamonix, dar cu numeroase
noi centre pe Val d'Isere (în zona Albertville mai ales, la poalele Mont Btancului (4807 m), unde s-a organizat şi una din
ultimele olimpiade albe — Moutiers, Avoriaz).
Condiţiile naturale ale Alpilor francezi sunt ideale
pentru dezvoltarea turismului alpin (expunerea
vestică, poziţia mai meridională), echiparea este foarte
bună, iar accesul facil, fiind situat în calea principalului flux turistic mondial.
Comparabili prin calitatea echipărilor, dar cu o
frecvenţă ceva mai redusă, sunt si Alpii
elveţieni (cantoanele Valais, Berna, Lucerna si Grisons), unde, alături de
centre tradiţionale precum Davos, Crans Montana, St. Moritz, se remarcă Zermatt,
staţiune situată la poalele a două dintre cele mai mari înălţimi alpine -Matterhorn
(Cervino) cu 4478m si Monte Rosa cu 4637 m, ce asigură un sit unic, intens valorificat de publicitate,
Interlaken, Jungfrau.
Alpii austrieci au în
centru Tirolul, polarizat de Innsbruck (cu statiuni cunoscute
ca lgls, Solbad, Kitzbuhel, Krimml, Bad Ischl). Se adaugă Salzburg şi imprejurimile (Fuschl, St.
Gilgen), Vorarlberg, iar mai la est Carinthia.
în Italia, în afara Alpilor
Dolomitici (Cortina d'Ampezzo, Cavalese), se remarcă
şi Courmayeur în Val d'Aosta la poalele Mont Blanc, Cervinia, aflată sub Cervino,
Barzio în Alpii Bergamezi, Bardonecchia si Sestrieres in Alpii Piemontezi.
De un interes oarecare se bucură
şi staţiunile din sudul Germaniei, deşi altitudinea
Alpilor bavarezi este mai redusa (Garmisch Partenkirchen mai ales), ]a fel ca
in Slovenia (Kraniska Gora). Manifestări şi evenimente precum olimpiadele albe, diverse concursuri
de cupă mondială la schi sau sărbătoarea bicentenarului ascensiunii Mont Blanc in 1986 pot canaliza spre această vastă arie
fluxuri masive de turisti.
În afara acestora, de un mare
interes turistic se bucură staţiunile climaterice
şi de agrement situate pe rivierele lacustre precum cea a Lemanului (Montreux
-Vevey în Elveţia, Evian şi Thonon-les Bains în Franţa), a lacului Maggiore
(Stresa, Locarno), Como, Garda, Lugano, pe versantul sudic al Alpilor ori pe
ţărmurile numeroaselor lacuri ce bordează spre nord Alpii elvetieni (Boden, Zurich, Lacul celor patru
Cantoane etc.).
Un interes particular îl prezintă
şi carstul, frecvent în sud-vestul arcului Alpin,
în sudul Masivului Central în Franţa, sau în Alpii Dolomitici (Italia, Austria, Slovenia).
Marile centre şi regiuni
turistice ale Europei Răsăritene
Dacă mişcările turistice din estul Europei
sunt mai limitate traducând un decalaj în dezvoltarea
economico-socială, în extensie spaţială,activităţile turistice sunt comparabile, existând
numeroase centre şi regiuni
turistice, dificil de comparat din cauza insuficienţei
datelor statistice, a infrastructurii inadecvate şi a schimbărilor petrecute în
ultimul deceniu.
a) Centrele turistice litorale sunt
specifice în primul rând în lungul coastelor Mării Negre, unde vin
atât turişti interni, dar şi internaţionali. Coasta baltică,
defavorizată de climatul rece, este amenajată punctual, cu o frecvenţă aproape
exclusiv internă- cazul staţiunilor Iurmala din Letonia, Sopot şi Miedzyzdroje (ins. Wolin)
din Polonia.
Litoralul Mării Negre nu este nici
el complet amenajat, între diversele sectoare existând diferenţe însemnate. Astfel, sectorul
bulgăresc este mai înalt, amenajările fiind discontinue, remarcându-se cele
din zona de la nord de Varna (Albena,
Nisipurile de Aur, Balcik, capul Kaliakra) sau mai la sud Slăncev Breag şi Nesebăr. Sectorul românesc cunoaşte cea
mai intensă utilizare turistică, la sud de complexul lagunar Razelm, cu amenajarea completă a cordoanelor
litorale de tip "lido" şi
capacităţi de cazare comparabile (cantitativ) cu cele de pe oricare rivieră mediteraneană - Mamaia, Eforie, Costineşti,
Neptun, Mangalia, toate polarizate de
Constanţa, formând o veritabilă regiune turistică. În Ucraina, cu toată orientarea sudică extrem de favorabilă,
amenajările sunt concentrate în Crimeea la poatele muntilor din
peninsulă, cu statiuni de renume, unele datând din perioada taristă (Ialta, Feodosia), altele mai noi (Alupka, Simeiz, Aluşta).
Secundar, amenajări balneare există şi în jurul oraşului Odessa. Litoralul caucazian, prin climatul său de adăpost, cu nuanţe subtropicale, oferă condiţii
optime şi a fost amenajat mai ales în perioada sovietică (Soci, Tuapse, Suhumi,
Pitsunda, Poti), constituind o alternativă
a Crimeei, după destrămarea fostei U.R.S.S.,
pentru cetăţenii ruşi. Distanţa faţă de Europa şi insecuritatea acestei regiuni fac ca aceste două sectoare să fie
frecventate aproape exclusiv de clientela din statele C.S.I.
Încercările de îmbunătăţire a echipării şi de atragere a
turiştilor straini, ţinta politicii turistice a tuturor statelor din zonă,
nu au dat rezultate, deşi cel puţin sectorul româno-bulgar ar putea forma o
veritabilă regiune turistică, în măsură să concureze cu cele mai cunoscute
regiuni de acest tip din sudul Europei. Este în scădere însă chiar şi fluxul
intern, posibilităţile fiind tot mai reduse, iar o parte din clientela internă preferă zone mai sudice (din
Grecia, Turcia, Cipru), cu un climat mai
cald, echipare de standard international şi preţuri comparabile cu cele din tările
de origine.
Un caz particular îl constituie Lacul Balaton, care,
pentru Ungaria şi nu numai, are o vocatie turistică balneară certă, cu
amenajări comparabile celor de pe litoralul
mărilor şi o frecvenţă ce justifică apelativul de "mare ungurească"
(statiuni de standard
international la Siofok, Balatonszeplak, Fonyod, Balatonfured sau
Tihany).
b) centrele turistice urbane sunt
numeroase în Europa de Est, fară a le putea concura pe cele din
Europa Occidentală. Cuantificarea frecventei turistice era
mai facilă în perioada comunistă când cetăţenii erau aduşi în grupuri organizate
pentru diverse rnanifestări sau comemorări. Este cazul milioanelor de vizitatori ce se ingrămădeau anual pentru a îndeplini
"pelerinajul
roşu" la mausoleul
lui Lenin din Kremlin. Turiştii occidentali erau direct supravegheaţi şi conduşi de organismele turistice oficiale (Inturist in U.R.S.S., Cedok in Cehoslovacia, O.N.T. in
Romania sau Balkanturist
in Bulgaria). Situatia actuală, deşi
schimbată esenţial - liberalizarea circulaţiei persoanelor este reală, nu poate
clarifica dimensiunea reaIă a fluxurilor
turistice, mulţi dintre cei veniţi din exterior au ca mobil alte
activităţi (ajutorare, vizitarea familiilor, colaborări culturale etc.).
Totuşi, imediat după 1990, s-a înregistrat o creştere spectaculoasă a numărului
vizitatorilor unor mari oraşe, mai ales în
Cehia, Polonia şi Ungaria. După câţiva ani s-a revenit la frecvenţa
anterioară, dar calitatea serviciilor turistice a crescut apropiindu-se de cea
din Occident.
În afara marilor oraşe cu potential
cert - Praga, Budapesta, Varşovia, Cracovia, Sankt Petersburg,
Moscova – în estul Europei – există o sumedenie de mici
centre turistice, adesea vechi, din perioada "belle epoque", de
factură climaterică
sau termală, care îşi păstrează importanţa, cu toată influenta negativă a reconstrucţiei comuniste (Karlovy Vary, Marianske
Lazne in Cehoslovacia, Sinaia, Slănic-Moldova, Vatra Dornei, Tuşnad,
Herculane in Romania, Piatigorsk, Kisslovodsk,
Essentuki, Jeleznovodsk, in Caucazul de Nord etc.). Oraşele cu trecut istoric
au fost insă extrem de afectate de absenta unei politici clare de conservare a patrimoniului sau chiar de distrugerea
lor sistematică pentru a face loc cartierelor de "blocuri". Unele
state (Cehoslovacia, de exemplu) au fost ceva mai atente, motiv pentru care Praga s-a şi dezvoltat ca o aglomeratie
urbană, pentru a proteja Hradul şi
Stare Miasto, situatia fiind similară si la Brno sau Bratislava, dar in altele (Romania, U.R.S.S.)
interventia a fost brutala adesea. Multe
oraşe medievale pot avea un rol cert in redesenarea circuitelor turismului cultural in această parte a Europei, cazul unor
oraşe transilvane
(Sighişoara, Sibiu), poloneze (Torun, Malbork, Czestochowa), maghiare
(Szekesfehervar, Vac, Esztergom) sau ruseşti (Suzdal, Vladimir).
c) centrele turistice montane nu
ating nici pe departe dezvoltarea şi complexitatea activităţilor din
vestul continentului. Conditii de practicare a sporturitor
de iarnă există in masivele mai inalte din Carpati - Tatra, in Slovacia (valea Poprad) şi Polonia
(Zakopane); Bucegi sau Călimani in Romania (Poiana Brasov, Valea Prahovei sau Vatra Dornei), ori din Balcani – Rila, Vitoşa,
cu statiunea Boroveţ in Bulgaria, sau in jurul oraşului Saraievo in
Bosnia, unde s-a organizat şi una dintre
Olimpiadele albe. Utilizarea lor este marginală, zona montană
constituind mai degrabă decorul numeroaselor statiuni balneoclimaterice sau, in cazul tarilor ortodoxe, al mănăstirilor integrate
in circuitele turistice (nordul
Moldovei, Rila, Metohia). Un potential insemnat il prezinta zonele carstice
(peşteri, avenuri, chei, resurgenţe etc.), frecvent in zona balcanică (Croatia mai ales, cu zona lacurilor Plitvice) şi în cea
carpatică (Apuseni, Mehedinti in Romania, Aggtelek in Ungaria).
incercările actuate de dezvoltare a agroturismului
pot contribui la valorificarea superioară a potentialului turistic din zona montană a Europei de Est, mai ales acolo unde
se poate combina cu un mediu etnografic bine păstrat (in special in zona
carpatică nordică).
Marile centre şi regiuni turistice nord-americane
a)
centrele balneare tradţionale:
- coastele
atlantice primesc in fiecare vară milioane
de americani, din megalopolisul Boswash mai ales,
atat in vacante, cat mai ales in week-end. Frecventa maximă a
statiunilor de profil se inregistrează intre Portland (Maine) şi Norfolk (Virginia), cu plaje amenajate sau
numeroase porturi de agrement. Fiecare metropolă dispune de centre turistice
destinate turismului de scurtă durată (Boston,
New York sau Philadelphia), cele mai cunoscute fiind: Atlantic City, situat
la sud-vest de Philadelphia, unde amenajările sunt complexe (cazinouri, numeroase reşedinţe secundare, terenuri sportive
etc.), statiunile de pe Long Island,
ce deservesc aglomeratia newyorkeză. Avantajul acestor statiuni este apropierea pietei turistice, dar frecvenţa este
aproape exclusiv nord-americană (inclusiv canadiana).
La sud de golful Chesapeake,
centrele turistice balneare devin tot mai rare, deşi
climatul este subtropical, vaste spatii repulsive fiind acoperite de lagune şi mlastini, nu lipsite
totuşi de atractii turistice. Doar in Florida, aceste spatii au fost amenajate,
complexurile turistice fiind ingrămădite pe cordoanele litorale, fără amenajarea plajelor, din cauza rechinilor şi a
curentilor de ape, preferandu-se piscinele
(Miami Beach, Key West, Palm Beach). Discontinuitatea geografica a centrelor balneare de pe coasta atlantică
nord-americană contrastează cu densitatea lor in sudul Europei. O
explicatie este şi imensitatea spatiului, fatadele maritime sau lacustre
opunandu-se interiorului slab umanizat.
- coasta pacifică este intr-o situatie identica,
discontinuitatea fiind chiar mai marcata. Cele mai multe centre
se concentrează in aglomeratia Los Angeles-San
Diego, intre Santa Barbara şi Tijuana
(Mexic), cu statiuni foarte frecventate (Santa
Monica, Santa Ana, Long Beach, Malibu, sau cele situate in insulele din
apropiere, multe cu caracter rezidential de lux). Specificul este dat peste tot
de frecventa reşedinţelor secundare şi a plajelor private.
Spre nordul Californiei centrele de acest tip devin tot mai rare. O prelungire,
in mijlocul Pacificului, a acestei regiuni turistice este arhipelagul Hawaii
(Honolulu, cu plajele celebre de la Waikiki, vulcanii activi - Mauna Loa, Mauna
Kea);
b) centrele urbane sunt
tot mai vizitate, deşi par oarecum monotone, şi nu au nimic din stralucirea
oraşelor din Lumea Veche. Câteva metropole americane primesc, fiecare, cateva
milioane de turisti anual, mare parte străini: New York, datorită rolului sau in economia mondială; Washington,
capitala S.U.A., cu numeroase constructii din
secolul trecut, ce incearca să imite arhitectura europeana, multe,
obiect al unor pelerinaje, mai ales pentru americani (Casa Alba, Capitoliul, de exemplu); Philadelphia şi Boston,
oraşe cu un rot important in istoria
americană; New Orleans, cu trecutul sau colonial francez, numeroase clădiri
tradand această epocă (Bourbon Place) şi aria adiacenta suprapusă deltei fluviului Mississippi; San Francisco, cu un sit
deosebit - golful omonim, traversat de Golden Gate; Quebec, in Canada,
una dintre cele mai vechi fundatii urbane din America de Nord, cu monumente din
sec. XVII-XVIII, Montreal etc.;
c) centrele turistice montane se
remarcă prin extrema discontinuitate, fie ca e
vorba de statiunile balneoclimaterice sau de cele destinate sporturilor hibernale. Prima categorie
este legată de prezenta izvoarelor minerale şi termale, frecvente in Stancosii Centrali (Colorado Springs, Carlsbad, Hot
Springs). Statiunile hibernale sunt dependente de proximitatea marilor
aglomeratii urbane –Lake Placid, la nord de New York, sau Squaw Valley, Sun
Valley, Aspen, in vest, Calgary, in Canada;
d) siturile si mediile naturale
celebre sau protejate constitute o altă categoric de centre turistice nord-americane. Ele pot
atrage milioane de turişti, inclusiv strdini - cascadele Niagarei, ce suscită un
adevărat pelerinaj, favorizate de apropierea New Yorkului, poarta de intrare in
America de Nord a multor turişti străini, parcurile naturale Yellowstone, Yosemite,
Sequoia, Mesa Verde, canionul Colorado, defavorizate
de distanta enormă, dar avantajate de o infrastructură complexă.
Cazuri particulare sunt Las
Vegas, Mecca mondiala a jocurilor de noroc, oraş
aflat in plin desert, care combină in ultimul timp turismul de afaceri cu spiritul
ludic, si Hollywood, a carui faima se datoreaza domindrii pietei cinematografice mondiale.
Marile centre turistice din America de Nord sunt aşadar mai putin numeroase, mai putin dezvoltate, situate in discontinuitate spatială,
fapt ce genereaza o frecventă mai redusă, deşi
nivelul de trai al populatiei este foarte ridicat (31 910 $/loc. in 2000 fată de 26 870 $/loc. in C.E.E.). O explicatie o
constitute şi participarea masivă a americanilor la crearea fluxurilor
turistice externe, spre Europa, Asia sau America Latină.
Centrele şi
regiunile turistice din ţările latino-americane, africane
şi asiatice
Sosite recent pe piaţa turistică, acest grup de tări, oferă un număr
redus de centre, rareori formând regiuni
turistice, cu o frecventă in creştere, dar dezavantajate adesea de
instabilitate economică sau politică .
a) America Centrală:
În această vastă arie se distinge in primul rand Mexicul,
unde centre precum Acapulco sau Ciudad de
Mexico pot rivaliza cu orice mare centru turistic din
Europa sau nordul Americii. În afara acestora, turismul balnear este in avant pe
coasta pacifică - Manzanillo, Mazatlan, Puerto Valerta sau mai la nord in peninsula California -
Tijuana, Ensenada, La Paz, favorizate de apropierea S.U.A.. Dezvoltarea acestei adevdrate "riviere"
a inceput incă inainte de război sub impulsul nevoii de exotism a clientelei nord-americane. Spre deosebire,
tărmul Golfului Mexic, este slab
utilizat, fiind mai putin propice amenajărilor balneare (tărmuri joase, cu
frecvente mlastini si lagune insalubre). Se remarcă aici totusi, statiunea Cancun, situată la distantă mare de
capitală, recent amenajată si devenită una dintre cele mai căutate.
Mexicul are toate atuurile unei mari tări turistice,
inclusiv in domeniul turismului cultural
- frecvente vestigii ale civilizatiilor precolumbiene (Peninsula Yucatan indeosebi), orase coloniale (Guadalajara, Toluca,
Veracruz, Puebla, Zacatecas) etc.
Capitala dispune de o infrastructură de standard, avand multiple avantaje – climat moderat de altitudine, dar grevat de
poluare, situarea in aria centrală a
fostului Imperiu Aztec, cu numeroase vestigii, numeroşi vulcani activi, ape
termale etc.
O a doua regiune turistică conturată,
relativ recent o constituie Antilele, nu atat
cele mari cat cele mici - Dominica, Grenada, Barbados, Bahamas, Bermude –, pentru
care turismul balnear constitute principala resursă. Clientela nord-americană
asigură o dinamică ascendentă activitătilor turistice in tot arcul insular,
adăugându-se şi o clientelă europeană in "teritoriile de peste
mări" ale Frantei mai ales (Guadelupa, Martinica).
In afara acestora, zona istmului central-american nu
oferă nimic comparabil, instabilitatea
politic fiind principala explicatie, Costa Rica, ferită de acest flagel fiind totusi destul de avansată in
valorificarea potentialului turistic, mizand pe
apropierea imensei pieţe nord-americane.
b) Marile capitale africane şi asiatice sunt
singurele centre din aceste vaste spatii care au cunoscut o
insertie ceva mai timpurie a activitătilor turistice, avand
si o infrastructură relativ bine echipată. Multe dintre ale au rolul de tranzit
-Hong Kong, Singapore, Cairo, acesta din urmă, bază a
vizitării văii Nilului cu vestigiile egiptene antice, sau
au devenit centre de afaceri importante, urmand modelul capitalei japoneze
Tokyo - Seul, Taipei, Kuala Lumpur, Bangkok.
Japonia oferă o situatie aparte, infrastructura de profil
fiind foarte dezvoltată, chiar dacă frecventa turistică nu este
comparabilă (intern) cu cea vest-europeană sau nord-americană.
Oferta turistică este foarte diversificată: statiuni balneare
litorale (mat ales in sud); statiuni termale, foarte caracteristice, firesc dacă
ne gandim la vulcanismul specific arhipelagului nipon (cele mai cunoscute fiind in ins. Kyushu);
orase culturale precum vechile capitale Nara şi Kyoto; atracţii naturale deosebite-
cascade, vulcani, parcuri naturale; staţiuni de sporturi de iarnă, mai ales în
nord- Hokkaido, cu Sapporo, loc de desfăşurare a multor competiţii
internaţionale de profil şi nordul insulei Honshu.
Centrele şi regiunile turistice
recente
Apărute sub impulsul mondializării,
mai intai in apropierea regiunilor emitătoare, iar mai recent şi
la mari distanţe, constituie releele propagării unui mod
de viata, specific "societătii de consum", de care turismul este atat
de dependent.
a) Centrele periferice
Dezvoltarea turismului in regiunile periferice a coincis
cu avantul economic din primele decenii postbelice si cu
extinderea ofertei turistice in tările limitrofe
in curs de dezvoltare, situate la mai putin de trei ore de parcurs cu avionul. De acest avant au
beneficiat indeosebi trei zone:
- Africa de Nord şi
Orientul Apropiat, mai ales regiunile costiere din Maroc
(coasta mediteraneană de la Tanger la Nador, cea atlantică in zona Agadir), al căror
potential este similar celui din sudul Spaniei si din Tunisia - Hammamet, Monastir,
in zona capitalei, insula Djerba, la care se adaugă situl Cartaginei antice.
Ambele se conturează deja ca adevărate regiuni turistice. Spre deosebire, in
Orientul Apropiat, situatiile conflictuale reduc importanta turismului balnear deşi potentialul este
similar. Clientela este in primul rand europeană, această zonă functionând deja ca o anexă a marilor regiuni
turistice europene, mărind astfel integrarea, dorită de altfel, a
acestor tări in spatiul economic vest-european;
- ariile interioare ale Maghrebului, unde
s-au constituit regiuni turistice distincte, cu o amprentă
culturală - orasele imperiale din Maroc - Marrakech, Meknes,
Fes, sau exotică - oazele sahariene din Maroc, Algeria (M'zab) sau Tunisia (Tozeur,
Kairouan);
- sud-estul Asiei, unde
s-a dezvoltat recent turismul balnear, combinat cu exotismul
particularitătilor culturale locale (Thailanda, Malaysia, Indonezia, India, Filipine).
Statiuni precum Phuket in Thallanda, imprejurimile unor orase ca Bangkok (cu
vechea capitală Ayutthaya), Manila (dotări turistice de prim rang – statiunea climaterică Baguio,
statiuni balneare, atractii naturale), Bombay-statiuni balneare in apropiere si punct de plecare spre unele situri
arheologice precum peşterile de la Ajanta, sau Djakarta si insula Djawa
(cu templele de la Borobudur si Prambanam sau grădinile botanice de la Bogor)
ori insule exotice precum Bali, cu numeroasele sale festivaluri traditionale, constituie deja atractii de prim rang,
favorizate de avantajul economic general al regiunii care a creat si o
clientelă turistică locală
.
b)
Centrele turistice de la mari distaţe
Constitute rezultatul ultimelor evolutli ale turismului
mondial care tinde să-si extindă
activitătile tot mai departe de regiunile emiţătoare in ciuda costului, care, raportat la veniturile medii, rămâne totusi
radicat, de beneficiile unei vacanţe exotice
putandu-se bucura doar anumite pături ale societătilor occidentale. Aceste noi centre sunt favorizate de avantajele
transportului aerian şi de dorinta tot mai multor state ale Lumii a Treia de a beneficia de
veniturile pe care le aduce turismul. Se impun
cateva zone:
- Africa Occidentală, in primul rand Senegalul
(aria din jurul oraşului Dakar, estuarul fluviului Casamance), Cote d'Ivoire
(aria din jurul oraşului Abidjan) integrate
in turismul standard al complexurilor hoteliere internationale. Suportul
publicitar excelent (exotism, plaje extinse, insorire permanentă), distanta
relativ redusă fată de Europa (cateva
ore cu avionul) pot constitui premisele unui turism de masă. Politica turistică a ţărilor din zonă
incearca să utilizeze şi atuurile oferite de cadrul natural al regiunilor
interioare (vaste rezervatii, etnografie). Este o forma de turism numită "altemativ" (G. Cazes,
1990), ce asimilează modul de viaţă al autohtonilor,
adresdndu-se unei minorităti turistice bine motivate. O situatie similară este intalnita in Africa de Est (Kenya,
Tanzania) sau de Sud (Botswana), unde
o atractie majoră o constituie rezervatiile. Totuşi, Africa, pe ansamblu, rămâne
la marginea fluxurilor turistice, deşi
multe amenajări işi au originea in perioada colonială. Viitorul poate transforma regiuni intinse ale continentului
intr-un adevarat "paradis turistic",
totul depinde de interesele marilor organizatii şi corporatii
transnationale care dirijează din umbră evolutia turismului mondial.
-
Asia - Oceania, unde in afara zonelor
amintite, o vocatie turistică si-au descoperit-o unele insule sau arhipelaguri
— Maldive, Sri Lanka (in jurul capitalei -Colombo, Kandy - cu numeroase temple
budiste), dar şi in Polinezia - Tahiti, Samoa, defavorizate de distanta enormă
fată de marii emiţători europeni şi nord-americani.
-
America de Sud, unde
centre recente se dezvoltă pe coasta atlantică a Braziliei,
cu un potential imens (balnear, dar şi cultural - oraşe coloniale precum Olinda,
Pernambuco, Salvador, Bahia), dar si in zona unor situri precolumbiene din Peru (Machu Picchu,
Cuzco), Bolivia sau Columbia.
În concluzie, noile
centre turistice de la mari distante marchează o nouă etapă in mondializarea acestei activitălti, legate atat de posibilitătile tot mai mari ale clientelei din tările dezvoltate, dar şi de dezvoltarea
unei pieţe turistice locale in acele
zone favorizate de proximitatea marilor tări emitătoare sau de boom-ul economic
recent.
c)
Centrele turistice”'pioniere" (posibile)
Secolul al XX-lea a marcat descoperirea şi explorarea unor
regiuni inaccesibile până atunci, ce au
determinat aparitia unui flux marginal redus la cateva mii de persoane, legate
de activităti sportive şi parasportive inserate in circuitele
turistice propuse de organizatiile specializate
- descoperirea unor medii naturale particulare precum:
cel arctic - Groenlanda, Laponia, Marele
Nord Canadian ; vulcanic, cazul Islandei al insulelor Lipari,
estul Africii; deşertic - raliurile transsahariene; ascensiunea
inaltimilor - Himalaya (Nepal, India,
Pakistan), Anzii argentino-chilleni, Pamir; explorarea vastei selve amazoniene (complexe turistice la Manaus). Clientela atrasă de
aceste noi zone turistice
imbină adesea cercetarea ştiintifică cu agrementul, desfaşurându-se pe spatii vaste;
- dezvoltarea
unor centre turistice in zone de interes economic si politic major, cazul
Orientului Mijlociu, unde E.A.U., Qatar, Kuwait, Bahrain sau Oman au
dezvoltat in ultimele decenii o infrastructură turistică puternică, de inalt standard
(complexuri turistice, amenajdri balneare), promovand şi călătorii spre interiorul
peninsulei arabice, dar mai ales turismul de afaceri (majoritatea turiştilor
din E.A.U. sunt straini). Abu Dhabi, Dubai, Al Ain, Mascat, Manama constituie
plăcile turnante ale unei viitoare regiuni turistice a Golfului Persic,
petrodolarii din zonă găsind astfel un mijloc eficient de reciclare a veniturilor
magnatilor
petrolului.
Mondializarea turismului, judecată
după repartitia geografică a fluxurilor şi a centrelor turistice,
este foarte inegală. Concentrarea activitătilor turistice este deja excesiăi in jurul lacului mediteranean sau al
celui caraibian. O nouă concentrare este pe cale să se contureze in jurul Mării
Chinei de Sud. Aceste trei mări
interioare, cu hinterlandul lor, beneficiază de apropierea marilor ţări emitătoare. Reciprocitatea turistică intre tările
receptoare şi cele emitatoare este inegală,
din cauza unor factori geografici, cazul Europei, unde populatiile mediteraneene nu sunt atrase de nordul
continentului, sau a factorilor socio-economici
- in ţările sărace doar păturile privilegiate işi pot permite o călătorie la Paris, Londra sau in Elvetia. Dinamica turismului
de masă a fost însoțită de diversificarea
formelor turismului în spațiu, alternativele fiind mult mai numeroase decât în urmă cu o jumătate de secol.
Acest fapt poate avea urmări benefice,
formele de turism tradițional devenind accesibile şi populației din țările în
curs de dezvoltare.
BIBLIOGRAFIE
Iaţu C., Muntele I. (2002) – Geografia economică, Editura
Economică Bucureşti
Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D. (2000) –Geografia
economică mondială, Editura Fundaţiei România
de Mâine.